După cum îl citam pe mr. Cărtă într-un post mai vechi (nu în sensul being woman like) din preaciti/ata "De ce iubim femeile", recunosc că am o problemă cu Cohen(mai ales,dar mai sunt şi alţii ca mine se pare) dar şi cu "Angie" de la Stones. Admiţând obsesia şi continuând în tradiţia girly, astăzi mi-am amintit de pianul care sună foarte bine în Angie şi am tot căutat clipuri pe youtube în care să şi-l văd. Zis şi făcut, după ce o vreme am crezut că exista doar în mintea mea, l-am găsit într-un final. Cred că ar suna foarte tare cântată doar la pian, fără chitară. Mă rog, ideea era că it made my day. Dintotdeauna am avut o fascinaţie pentru treaba asta cu pianul, poate pentru că mai rar întâlneşti oameni care să aibă a crush on it, în sensul de cântat. Mai nou ,ca să citez an old friend of mine, eşti special dacă nu ştii să cânţi la ceva ,asta pentru că în micul nostru oraş de provincie în care poţi sa-ţi induci impresia de lume omogenă în care te învârţi, mai toată lumea ştie să cânte.
Ce-i drept toată lumea ştie să cânte la chitară. După confruntarea cu fenomenul liceu, adică de vreo 2 ani încoace, am observat chestia asta: orice dude ajuns la liceu, care se vrea cool ( nu în sensul prea bine cunoscut, ci rock+sensitive like) îşi ia o chitară în braţe, care e magnet pentru fete. Nu ştiu cum am ajuns la subiectul ăsta, dar oricum mi se pare foarte funny pentru că ştiu deopotrivă oameni care se pot urca pe o scenă and they rock şi alţii care nu au nicio treabă, însă şi ultimii ca şi cei dintâi la fel de afectaţi de mitul corzii de chitară .

În altă ordine de idei, am descoperit că sunt teribil de egoistă la capitolul stuff i love. Şi că într-un mod foarte curios ştiu care dintre lucrurile astea îmi aparţin pentru că eu am fost "prima" care a citit, ascultat , văzut, iubit lucrul respectiv şi care sunt lucrurile care nu -mi aparţin pentru că cineva mi-a permis să fac asta, la modul "i want to share", dar astea sunt cele pe care le trec sub tăcere şi le păstrez cu grijă fără sa le chem atunci când mi-ar trebui tocmai pentru că nu-mi aparţin. De asta pretind ca şi ceilalţi să facă la fel, pentru că lucrurile astea mici ne asamblează sau desasamblează în piese mai mici sau mai mari într-o ordine doar a noastră. Şi ordinea asta e cea prin care ne câştigăm respectul sau dispreţul, antipatiile,simpatiile, teritoriile şi oamenii. Dintotdeauna am reacţionat urât la furtul ăsta de "intimităţi" pe care nu le construieşti , ci pe care le împarţi, iar acest împărţit tacit e , pentru mine, foarte intim. Nu am niciun motiv serios pentru care să scriu asta, poate doar din timp în timp, o piesă cântată de cine n-ar trebui, nume ca Marquez şi Cărtărescu (pe care îl cităm pentru că ştim ultimele 2 pagini dintr-o carte menţionată mai sus şi ne-a mai fost şi extrem de uşor să înţelegem de ce îl cităm: pentru că propoziţiile încep cu "pentru că") ca răspuns la întrebarea ce mai digerăm literar.


P.S. 1.Am citit aseară "Povestea târfelor mele triste"( nu e "a mea":)) , cineva mi-a zis că ar trebui s-o încerc şi de asta o să mă duc şi o să împărţim din nou din poziţii "aproape" egale) şi a fost frumoasă pentru că mi-a dat senzaţia confortabilă de "mai e timp", de momente absente care îşi completează lipsa într-un fel sau altul şi că nu e nevoie să anesteziezi aşa des istorii personale doar pentru că n-au fost ce trebuiau să fie , mereu sub asediul lui " running out of time" . Şi 100 cel magic o să fie mereu al lui Marquez.
2. Apropo de anestezii, sunt pe la jumătatea "Anesteziei locale" de Gunter Grass şi nu e deloc rea, iar până în punctul ăsta tot fac legătură între "anesteziile" personajului şi istorie ca sursă permanentă de feedback. I may be wrong, sunt puţin în ceaţă pentru ca nu coincid rewiesurile citite înainte.

Gata, suficient, pentru că m-am încâlcit iar.:)