După cum îl citam pe mr. Cărtă într-un post mai vechi (nu în sensul being woman like) din preaciti/ata "De ce iubim femeile", recunosc că am o problemă cu Cohen(mai ales,dar mai sunt şi alţii ca mine se pare) dar şi cu "Angie" de la Stones. Admiţând obsesia şi continuând în tradiţia girly, astăzi mi-am amintit de pianul care sună foarte bine în Angie şi am tot căutat clipuri pe youtube în care să şi-l văd. Zis şi făcut, după ce o vreme am crezut că exista doar în mintea mea, l-am găsit într-un final. Cred că ar suna foarte tare cântată doar la pian, fără chitară. Mă rog, ideea era că it made my day. Dintotdeauna am avut o fascinaţie pentru treaba asta cu pianul, poate pentru că mai rar întâlneşti oameni care să aibă a crush on it, în sensul de cântat. Mai nou ,ca să citez an old friend of mine, eşti special dacă nu ştii să cânţi la ceva ,asta pentru că în micul nostru oraş de provincie în care poţi sa-ţi induci impresia de lume omogenă în care te învârţi, mai toată lumea ştie să cânte.
Ce-i drept toată lumea ştie să cânte la chitară. După confruntarea cu fenomenul liceu, adică de vreo 2 ani încoace, am observat chestia asta: orice dude ajuns la liceu, care se vrea cool ( nu în sensul prea bine cunoscut, ci rock+sensitive like) îşi ia o chitară în braţe, care e magnet pentru fete. Nu ştiu cum am ajuns la subiectul ăsta, dar oricum mi se pare foarte funny pentru că ştiu deopotrivă oameni care se pot urca pe o scenă and they rock şi alţii care nu au nicio treabă, însă şi ultimii ca şi cei dintâi la fel de afectaţi de mitul corzii de chitară .

În altă ordine de idei, am descoperit că sunt teribil de egoistă la capitolul stuff i love. Şi că într-un mod foarte curios ştiu care dintre lucrurile astea îmi aparţin pentru că eu am fost "prima" care a citit, ascultat , văzut, iubit lucrul respectiv şi care sunt lucrurile care nu -mi aparţin pentru că cineva mi-a permis să fac asta, la modul "i want to share", dar astea sunt cele pe care le trec sub tăcere şi le păstrez cu grijă fără sa le chem atunci când mi-ar trebui tocmai pentru că nu-mi aparţin. De asta pretind ca şi ceilalţi să facă la fel, pentru că lucrurile astea mici ne asamblează sau desasamblează în piese mai mici sau mai mari într-o ordine doar a noastră. Şi ordinea asta e cea prin care ne câştigăm respectul sau dispreţul, antipatiile,simpatiile, teritoriile şi oamenii. Dintotdeauna am reacţionat urât la furtul ăsta de "intimităţi" pe care nu le construieşti , ci pe care le împarţi, iar acest împărţit tacit e , pentru mine, foarte intim. Nu am niciun motiv serios pentru care să scriu asta, poate doar din timp în timp, o piesă cântată de cine n-ar trebui, nume ca Marquez şi Cărtărescu (pe care îl cităm pentru că ştim ultimele 2 pagini dintr-o carte menţionată mai sus şi ne-a mai fost şi extrem de uşor să înţelegem de ce îl cităm: pentru că propoziţiile încep cu "pentru că") ca răspuns la întrebarea ce mai digerăm literar.


P.S. 1.Am citit aseară "Povestea târfelor mele triste"( nu e "a mea":)) , cineva mi-a zis că ar trebui s-o încerc şi de asta o să mă duc şi o să împărţim din nou din poziţii "aproape" egale) şi a fost frumoasă pentru că mi-a dat senzaţia confortabilă de "mai e timp", de momente absente care îşi completează lipsa într-un fel sau altul şi că nu e nevoie să anesteziezi aşa des istorii personale doar pentru că n-au fost ce trebuiau să fie , mereu sub asediul lui " running out of time" . Şi 100 cel magic o să fie mereu al lui Marquez.
2. Apropo de anestezii, sunt pe la jumătatea "Anesteziei locale" de Gunter Grass şi nu e deloc rea, iar până în punctul ăsta tot fac legătură între "anesteziile" personajului şi istorie ca sursă permanentă de feedback. I may be wrong, sunt puţin în ceaţă pentru ca nu coincid rewiesurile citite înainte.

Gata, suficient, pentru că m-am încâlcit iar.:)

The Cocktail Party

It will do you no harm to find yourself ridiculous.

Resign yourself to be the fool you are.

You will find that you survive humiliation

And that’s an experience of incalculable value.

That is the worst moment, when you feel you have lost

The desires for all that was most dersirable,

Before you are contented with what you can desire;

Before you know what is left to be desired;

And you go on wishing that you could desire

What desire has left behind. But you cannot understand.

How could you understand what it is to feel old?

We die to each other daily.

What we know of other people

Is only our memory of the moments

During which we knew them. And they have changed since then.

To pretend that they and we are the same

Is a useful and convenient social convention

Which must sometimes broken. We must also remember

That at every meeting we are meeting a stranger.

What is hell? Hell is oneself.

Hell is alone, the other figures in it

Merely projections. There is nothing to escape from

And nothing to escape to. One is always alone.

Half the harm that is done in this world

Is due to people who want to feel important.

They don’t mean to do harm — but the harm does not interest them.

Or they do not see it, or they justify it

Because they are absorbed in the endless struggle

To think well of themselves.

There are several symptoms

Which must occur together, and to a marked degree,

To qualify a patient for my sanitorium:

And one of them is an honest mind. That is one of the causes of their suffering.

To men of a certain type

The suspicion that they are incapable of loving

Is as disturbing to their self-esteem

As, in cruder men, the fear of impotence.

I should really like to think there’s something wrong with me —

Because, if there isn’t then there’s something wrong,

Or at least, very different from what it seemed to be,

With the world itself — and that’s much more frightening!

Everyone’s alone — or so it seems to me.

They make noises, and think they are talking to each other;

They make faces, and think they understand each other.

And I’m sure they don’t. Is that a delusion?

Can we only love

Something created in our own imaginations?

Are we all in fact unloving and unloveable?

Then one is alone, and if one is alone

Then lover and beloved are equally unreal

And the dreamer is no more real than his dreams.

I shall be left with the inconsolable memory

Of the treasure I went into the forest to find

And never found, and which was not there

And is perhaps not anywhere? But if not anywhere

Why do I feel guilty at not having found it?

Disillusion can become itself an illusion

If we rest in it.

Two people who know they do not understand each other,

Breeding children whom they do not understand

And who will never understand them.

There is another way, if you have the courage.

The first I could describe in familiar terms

Because you have seen it, as we all have seen it,

Illustrated, more or less, in lives of those about us.

The second is unknown, and so requires faith —

The kind of faith that issues from despair.

The destination cannot be described;

You will know very little until you get there;

You will journey blind. But the way leads towards possession

Of what you have sought for in the wrong place.

We must always take risks. That is our destiny.

If we all were judged according to the consequences

Of all our words and deeds, beyond the intention

And beyond our limited understanding

Of ourselves and others, we should all be condemned.

Only by acceptance of the past will you alter its meaning.

Every moment is a fresh beginning.(T.S. Eliot)

De dragu' de a scrie

Iar am uitat să scriu aici. Blogul ăsta trebuia sa fie o chestie autoimpusă, aproape zilnică care să-mi creeze un fel de dependenţă. Dependenţă de nu ştiu ce, evident nu de scris pentru că scrisul ăsta a devenit o chestie pe care mulţi pretind că o fac şi mai pretind că o fac şi bine, deci e departe de mine să vreau să pretind că sunt un om dependent de actul ăsta de a scrie ceva. Am dat azi peste tot felul de bloguri în care se scrie, zilnic, aglomerat, despre cum te dai jos din pat şi asta e o mare revelaţie pentru tine, despre cum un "popă, îmbrăcat în d-ălea de poartă ei" te-a confundat în metrou cu un emo şi de fapt erai "rocker, mai exact satanist". Probabil oamenii ăştia au ajuns la autosuficienţă sau poate greşesc când o numesc aşa, în orice caz îmi tot dau impresia constantă că toată lumea trăieşte doar pentru a se expune, pentru că ni se tot injectează într-o conştiinţă socială că nu existăm dacă nu suntem văzuţi de ceilalţi sau mai nou citiţi de ceilalţi.
Sau doar poate, dacă mă gândesc mai bine, sunt eu un caz social mai aparte şi de fapt dacă trebuie să te faci auzit trebuie să mizezi pe orice , şi pe parte cu ridicatu' revelator din pat şi pe "sociograma" din metrou pentru că până la urmă toată lumea are un mesaj de transmis, iar canalul, codul şi mai ales receptorul sunt aleator alese. Concluzie: I didn' t make my point . Daaar, e evident în sfârşit de ce nu fac parte din categoria celor care au în fiecare zi un "mesaj" de transmis. Pentru că sunt dintre cei cărora li se pare destul de dubios şi resimt o lipsă adâncă dacă se pot numi oameni fără probleme. Aa, şi încă ceva : aleg doar din comoditate spaţiul ăsta deschis, online pentru mânzgălelile mele; pentru că oricât de risipite ar fi ele aici rămân cât de cât compacte, fără pretenţia de a fi coerente.

P.S.: a început prima zi de vacanţă. Într-un mod foarte copilăresc până acum am avut impresia că mă mişc în afara timpului ăsta predilect al vacanţei. În noaptea asta cred că o să încep să joc "Şotron" după ce am tras atât de mine să ajung acolo. Oricum de câte ori pun mâna pe cartea asta mă simt în interiorul a ceva deosebit şi am sentimentul ăla de wannabethere ca acum ceva timp când aveam acelaşi sentiment pentru perioada interbelică , de tip camilpetrescian, cu doamne T. şi mulţi Ladima pe stradă.