Wicked, wicked

Astăzi am aflat o chestie nemaipomenita care i s-a întâmplat unui prieten. Prima reacţie de "vai, ce tare" n-a funcţionat în plan real, ci doar în planul reacţiilor de bun-simţ pe care trebuie să le emiţi în astfel de situaţii. De unde impotenţa asta de a te bucura pentru altul care ne caracterizează în general, de ce suntem aşa mutilaţi emoţional, atât de mutilaţi încât rareori ne dăm seama că n-ar trebui să reacţionăm aşa ? I can't figure out. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, aduc în faţă ca argument ruşinos frustrările personale, pe care, în cele din urmă reuşesc să le mutilez aşa cum mă mutilează ele pe mine. Nu e tocmai procesul care urmăreşte integritatea însă este doar o problema a perspectivei din care priveşti. Te integrezi, finally, printre oamenii cu coloană dreaptă - asta doar pentru ca te priveşti din afară, iar din interior- who cares? Am ajuns la concluzia că, la fel ca mulţi alţii, sunt incapabilă să-mi cârpesc frustrările, de unde şi capitularea asta în faţa neputinţei ca rezultat al eşecului. Mă mutilez zilnic când spun că-mi pasă şi că-mi acord răgazul necesar pentru chestiile de interior: e doar jocul de culise al celui care încearcă să se dedubleze într-o realitate care ţi-o cere. Dacă nu ne întoarcem pe dos frustrările, căci ele sunt cele mai mizerabile acumulări ale noastre, dar-în definitiv- sedimente pe care nu putem să le ignorăm pentru că rar simţim că se mai lipeşte ceva de noi, dacă nu ne adăpostim sub povara lor chinuitoare n-o să ajungem probabil niciodată la the bright side of things. Şi toate cele spuse mai sus pentru că am tot avut săptămâna asta sentimentul copleşitor că aştept ceva să se termine, că e veşnic o aşteptare care nu aduce nimic bun şi astăzi s-au trezit frustrările prin care am privit din nou(nimic cu adevărat revelator) şi am avut impresia de scurtă durată că mai sunt lucruri de făcut până la următoare reactualizare a aerului păcătos de lume pe care aşteptăm s-o sfârşim.